Vorbeam într-un alt articol despre pașii mici pe care îi pot face, la fel ca fiecare om, pentru a clădi ceva frumos. Pași mari încă nu am făcut, sau nu știu de ei, dar iată că unii fac și ceea ce iese este mult prea frumos ca să ținem ascuns. Participanții la mișcarea 350, care vor să trăiască sub un cer ceva mai puțin „înfumurat”, au inițiat o campanie artistică numită EARTH și au pozat din aer viziunea oamenilor despre lumea pe care și-o doresc.  Iată ce a ieșit (și nu numai):

La earth.350.org/ se găsesc mai multe imagini, iar cînd dați clic pe ele puteți citi și comentarii.

2 Comentarii.

În caz că m-ați căutat și nu m-ați găsit, recunosc că am uitat să las aici un bilețel cu noua adresă. Iat-o, cu scuzele de rigoare: http://jurnalulcopacului.wordpress.com

Comenteaza.

A venit vremea ca acest blog să își găsească o nouă casă, deoarece a căpătat viață proprie și locuința actuală nu i se mai potrivește. După ce și-a îndeplinit primele două scopuri, pe care le-am enunțat în secțiunea „Pagini”, a început să lucreze la al treilea scop despre care nu am scris și care reprezintă motivul mutării. Al treilea scop, la fel de egocentric ca primele două – lucru pentru care vă cer iertare de pe acum -, este acela de a mă ajuta să mă cunosc mai bine, să ies din cochilie, să mă eliberez de complexe și frici. Dacă în acest demers se va găsi ceva util și pentru cititori, mă voi bucura cu atît mai mult, dar nu vă pot promite nimic momentan.

Pe măsură ce am publicat aici, au venit spre mine o serie de subiecte care se voiau explorate și care nu se încadrau în platforma de protecție a mediului pe care mă aflu (și pentru care trebuie să îi mulțumesc lui Ionuț Părăușanu, un om dedicat cu idei excelente). Voi păstra și adresa curentă pentru a mai scrie cînd voi avea ceva de spus sau de recomandat. Dar simt că am pornit pe un drum care mă poartă singur, traversează un peisaj superb și mă transformă cu fiecare pas pe care îl fac. Nu știu unde duce, suspansul mă ține în priză și în același timp îmi place atît de mult călătoria încît am hotărît să las drumul să mă poarte în loc să tot încerc să-i modific cursul în funcție de locurile prin care mi se pare mie că ar trebui să treacă.

Va mai dura puțin pînă cînd voi amenaja noul apartament (sau poate palat, să vedem ce iese). Mă întreb ce să scriu pe plăcuța de la intrare: ceva despre curajul timidului, sau despre tratamentul timidității incurabile, sau „un drum frumos cu destinație necunoscută” … dar nimic nu pare potrivit, probabil și pentru că nu pot vedea lucrurile în perspectivă atîta timp cît sînt pe drum. De aceea vreau să vă rog ca, dacă întrezăriți unde duce acesta sau dacă puteți pune punctul pe i acolo unde intuiția mea ezită, să-mi dați o sugestie. Și, de asemenea, sa-mi spuneți despre ce v-ar plăcea să mai scriu.

3 Comentarii.

În copilărie am fost nu doar sora mai mare, ci și primul născut din toată gașca de verișori și amici, cu toate avantajele și dezavantajele aferente. Din păcate, toate privilegiile aduse de această poziție au fost un blestem pentru fratele meu și viceversa, ceea ce a obținut el a fost pe cheltuiala și spre necazul meu.

Deși îmi amintesc momente de armistițiu în care ne-am aliat și ne-am jucat împreună, de cele mai multe ori eu și frate-meu ne-am aflat în taberele opuse ale unui război cînd mai rece, cînd mai fierbinte, dar constant pînă la vîrsta adultă, cînd am plecat din casa părintească și am căpătat astfel șansa de a deveni puțin prieteni.  Pe de altă parte, odată cu vîrsta și distanța am uitat unele lucruri care m-au deranjat în copilărie și a căror povară am purtat-o inconștient de-a lungul timpului.

Pe vremea școlii, eu excelam la compuneri și la desen, iar fratele meu nu avea nici un interes și, prin urmare, nici un talent în aceste domenii. Ca soră responsabilă aveam, deci, obligația morală să-l „ajut”. Ajutorul însemna să-i fac eu tema, căci o colaborare nici nu intra în discuție. Este posibil s-o fi făcut cu generozitate la început, dar cum obligativitatea nu dădea semne să înceteze vreodată îmi amintesc că ajunsesem să opun o rezistență crescîndă. Cred că părinții și bunicii au recurs, rînd pe rînd, la tot arsenalul șantajului emoțional ca să mă convingă, avînd întotdeauna cîștig de cauză datorită superiorității numerice și experienței strategice (în traducere, mai multă frustrare pentru mine).

Vremea a trecut și nu am mai fost nevoită să fac tema nimănui. E adevărat, uneori am fost rugată să ajut, cu argumente care de care mai credibile, dar fiecare acceptare a unei astfel de sarcini era urmată invariabil de o neliniște sufletească, pe care o puneam pe seama multi-fațetatei dileme pedagogico-morale referitoare la cine și cum ar trebui să facă temele copiilor. Că motivele frustrării mele se găseau în experiența din copilărie nu am aflat decît recent, cînd am fost pusă rugată să ajut la teme pe cineva din familie. După neplăcuta surpriză că referatul pe care îl aranjam în pagină era copiat grosso modo de pe Wikipedia, m-am trezit pusă în situația să „ajut” și cu tema la engleză, moment în care fetița de acum douăzeci de ani s-a revoltat, a preluat controlul noilor sale puteri de adult și a început să aducă argumente conform cărora situația e intolerabilă, că … nu mai continuu, se înțelege ce-a urmat.

Abia după ce a tăcut fetița au început să apară întrebările maturității: oare nu cumva copilul respectiv se afla într-o situație specială, nu cumva era vorba de altceva decît de lene sau mofturi? Am aflat ulterior că fusese bolnav și profa de engleză amenințase cu nota 3 pe cei care veneau cu tema nefăcută.

Din păcate, fetița nu se mai poate întoarce în timp ca să le dea părinților și bunicilor lecții de psihologie infantilă. Din fericire, a învățat de asta asta că poate sta liniștită,  fratele ei a crescut și obligația din copilărie nu mai există. Acum știe cum să abordeze problema data viitoare cînd va apărea, chiar dacă a fost nevoie de un conflict și de ceva introspecție pentru asta.

Comenteaza.

Iar mă bate la cap, iar nu-mi dă pace. DM se dă timidă, dar văd prea bine că mă păcălește. E insistentă, dă tîrcoale, are impresia că fără ea scriu plicticos. Știți ce mi-a spus? – că are deja fani, iar dacă nu-i fac și ei blog, unde să interacționeze cu ei de nu aici? I s-a urcat succesul la cap (dar oare al cui e capul?). Ideea este că a scotocit pe internet și mi-a servit triumfător dovada că melomanii și muzicienii sînt mai ecologiști decît voia cîrcotașa de mine să creadă, iar muzica eco e moda zilei.

Noua pasiune a lui DM se numește Ben Harper. Se simte cam jenată că nu a auzit de el pînă deunăzi, ba mai mult – prima dată cînd l-a ascultat cîntînd pe YouTube a lăsat-o rece. Acum, după ce în două zile a strîns vreo sută de melodii de-ale lui într-o listă de redare, a început să asculte și versurile. Ia ghiciți ce a frapat-o:
[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/8dNbymstZjs" width="425" height="350" wmode="transparent" /]

Cîntecul a fost lansat în 1995, nu în 2010 cum ați putea crede. Versuri:

Excuse Me Mr.                                            Scuză-mă, domnule

Excuse me Mr.                                             Scuză-mă, domnule,
do you have the time                                  ai cumva un pic de timp
or are you so important                              sau pentru un om important ca tine
that it stands still for you                            chiar și timpul s-a oprit?

excuse me Mr.                                              Scuză-mă, domnule,
won’t you lend me your ear                         vrei să mă asculți un pic
or are you not only blind                              sau cumva ai și surzit
but do you not hear                                     pe lîngă faptul c-ai orbit?

excuse me Mr.                                              Scuză-mă, domnule,
but isn’t that your oil in the sea                   în mare nu-i petrolul dumitale?
and the pollution in the air Mr.                    Iar poluarea din aer
whose could that be                                    a cui să fie oare?

so excuse me Mr.                                         Așa că scuză-mă, domnule,
but I’m a mister too                                     dar vezi că și eu sînt domn
and you’re givin’ Mr. a bad name                și văd cum domnii ca tine
Mr. like you                                                   fac numele „domn” de rușine.

so I’m taking the Mr.                                   De aceea îți voi lăsa numele
from out in front of your name                    fără titlul de „domn”,
cause it’s a Mr. like you                              căci domni de felul acesta
that puts the rest of us to shame               fac de rușine orice om.
it’s a Mr. like you                                          Da, domni de felul acesta
that puts the rest of us to shame               fac de rușine orice om.

and I’ve seen enough to know              Și am văzut destul cît să-mi dau seama
that I’ve seen too much                              că am văzut deja prea mult.

excuse me Mr.                                              Scuză-mă, domnule,
can’t you see the children dying                  nu vezi copiii cum mor?
you say that you can’t help them               Îmi spui că n-ai ce face -
Mr. you’re not even trying                          ai încercat măcar?

excuse me Mr.                                              Scuză-mă, domnule,
won’t you take a look around                     dar ce-ar fi să privești în jur?
Mr. just look up                                            Uită-te numai în sus
and you will see it’s comin’ down                și-ai să vezi ce urmează să vină.

excuse me Mr.                                              Așa că scuză-mă, domnule,
but I’m a mister too                                     dar vezi că și eu sînt domn
and you’re givin’ Mr. a bad name                și văd cum domnii ca tine
Mr. like you                                                   fac numele „domn” de rușine.

so I’m taking the Mr.                                   De aceea îți voi lăsa numele
from out in front of your name                   fără titlul de „domn”,
cause it’s a Mr. like you                              căci domni de felul acesta
that puts the rest of us to shame               fac de rușine orice om.
it’s a Mr. like you                                          Da, domni de felul acesta
that puts the rest of us to shame               fac de rușine orice om.

and I’ve seen enough to know              Și am văzut destul cît să-mi dau seama
that I’ve seen too much                              că am văzut deja prea mult.

so Mr. when you’re rattling                         Deci, dom’le, cînd vei da din gură
on heaven’s gate                                          pe la poarta raiului
let me tell you Mr.                                        află acum de la mine
by then it is too late                                     că va fi deja tîrziu;

cause Mr. when you get there                     căci odată ajuns acolo
they don’t ask how much you saved            nu contează cît ai strîns;
all they’ll want to know, Mr.                         vei fi întrebat atîta:
Is what you gave                                         dacă ai dăruit de-ajuns.

excuse me Mr.                                              Așa că scuză-mă, domnule,
but I’m a mister too                                     dar vezi că și eu sînt domn
and you’re givin’ Mr. a bad name                și văd cum domnii ca tine
Mr. like you                                                   fac numele „domn” de rușine.

sso I’m taking the Mr.                                   De aceea îți voi lăsa numele
from out in front of your name                      fără titlul de „domn”,
cause it’s a Mr. like you                                căci domni de felul acesta
that puts the rest of us to shame                 fac de rușine orice om.
it’s a Mr. like you                                            Da, domni de felul acesta
that puts the rest of us to shame                 fac de rușine orice om.

DM nu mai are timp să continue, dar știu că nu mă va lăsa pînă ce n-o să-i traduc și un cîntec foarte optimist de la același. Pe data viitoare deci!

Comenteaza.

Sînt unii oameni pe care îi admir atît de mult încît îmi doresc să le dedic cîteva rînduri, iar astăzi vreau să-i fac reclamă unei vechi și bune prietene, Mona Gavrilaș.

Ne-am cunoscut pe timpul liceului, cînd eram colegă de clasă cu prietena din copilărie a Monei; am mers împreună la mare și am descoperit că ne înțelegem de minune. Viața Monei era (și este) teatrul – de altfel, microbul se afla de mult în familie: unchiul actor la Teatrul Național i-a deschis „ușa din spate” ca să asiste la repetiții, mama și bunica au făcut teatru de amatori. Mona învățase replicile și indicațiile de regie ale tuturor pieselor și visa să devină la rîndul ei regizor (o dată mi-a povestit, anecdotic, că i se întîmpla uneori să le sufle actorilor replica, dacă se nimerea în primul rînd la spectacol și dacă sesiza vreun moment de ezitare).

Cred că ne înțelegem atît de bine și fiindcă avem aceeași structură sufletească. Dincolo de pasiunea pentru teatru, pe care eu nu o împărtășesc decît într-o mică măsură, atît Monei cît și mie ne plac, de exemplu, pisicile și spectacolul Lord of the Dance. Unele din cele mai plăcute momente le-am petrecut după un revelion, la ora 4 dimineața, cînd în atmosfera somnolentă și poetică de după petrecere am dat drumul înregistrării spectacolului și ne-am bucurat în liniște de muzica și dansul irlandez, filozofînd despre însușirile magice ale acestei ore dintre zi și noapte. Cînd am cunoscut prima dată sentimentul intens al îndrăgostirii, tot Monei i-am făcut confidențe (deși nu prea era nevoie, mi-a spus că mi se citea în ochi). Și, nu în ultimul rînd, în ziua cînd am lăudat-o pentru curajul de a-și făcut o trupă de liceeni cu care organiza spectacole pe la bibliotecile publice, mi-a mărturisit că de fapt și ea e la fel de timidă ca mine, dar noi avem un curaj special, un „curaj al timidului” care face lucruri mari atunci cînd se manifestă.

Înainte de a da examen la facultatea de regie, Mona s-a înscris la jurnalism și a făcut practică publicînd la rubrica culturală a mai multor reviste interviuri cu personalități ale teatrului (cum altfel?). Dar partea cea mai interesantă a poveștii de-abia acum începe.

Din programa literaturii române studiate în liceu, Mona s-a atașat de piesa „Iona” a lui Marin Sorescu. Și pentru că lucrurile sînt arareori întîmplătoare pe lumea asta, la proba orală de la Bac a tras chiar bilețelul Iona. Apoi, pentru a absolvi facultatea, a ales să pună în scenă aceeași piesă ca lucrare de diplomă. Doar că, așa cum povestea și în interviul la care duce link-ul de mai sus, alegerea actorilor este o sarcină dificilă, chiar dacă (sau poate cu atît mai mult atunci cînd) piesa necesită un singur interpret. Monei i s-a părut că cea mai potrivită alegere pentru rol ar fi Virgil Ogășanu. Și pentru că el era un nume consacrat, iar ea o proaspătă absolventă, a trebuit să apeleze la curajul timidului pentru a-l aborda. A făcut-o și a primit următoarea replică: „De treizeci de ani îmi doresc rolul ăsta și pînă acum nu mi l-a oferit nimeni”. Urmarea este că Iona s-a jucat în cadrul „Serilor teatrului Nottara”, avînd un asemenea succes încît dintr-un contract pentru două spectacole a devenit unul pe doi ani. Și mai interesant este că, fiind întrebat despre piesă, Ogășanu a povestit ziariștilor că în 1968, cînd a publicat piesa, Sorescu însuși i-a spus că îl vede în acest rol și că începuse deja repetițiile, dar din motive nespecificate spectacolul nu a putut fi jucat. E ca și cum visul unui om s-a întîlnit cu visul altuia și, dîndu-și mîna, au reușit să zămislească ceva frumos. Iar povestea din spatele poveștilor e uneori la fel de emoționantă ca cea pe care o avem în fața ochilor.

Istoria nu se oprește aici. O feliuță din ce a urmat, garnisită cu o porție de gînduri de la Mona, puteți citi în interviul pentru Cronica Română. Se vorbește acolo, printre altele, despre „Monoloagele vaginului”, un spectacol căruia vreau să-i fac reclamă pentru că l-am văzut de două ori, iar în ambele m-a emoționat și m-a impresionat. Sper să ajung și a treia oară, mai ales că urmează să revină în București (a împlinit 5 ani, s-a jucat de peste 80 de ori în Club A, dar și la Brașov, Cluj și Arad, Timișoara, Sighet, Constanța și Costinești, Vama Veche, de 3 ori la Roșia Montană în cadrul FÂN FEST, la Brăila, Galați și Bacău… iar în cadrul Festivalului de Teatru Internațional Pitești actrița Diana Giubernea a primit premiul pentru cea mai bună actriță). Dacă ajungeți la piesă, fiți pregătiți să rîdeți în hohote, să vă ștergeți ochii cu batista (luați mai multe) și eventual pregătiți o cremă de mîini în caz că vă vor durea palmele de la aplauze. Nu glumesc . Pozele de mai jos sînt din spectacol.

Iar ca să închei tot la timpul prezent voi mai menționa cel mai recent proiect al Monei: două piese scurte de Dumitru Solomon, „Cămila” și „Sentimentul”, înregistrate ca teatru radiofonic și difuzate de Radio Romînia Actualități în cadrul „Comediei de sîmbătă seara” (în ambele îi puteți asculta pe Ogășanu și Diana Giubernea. Îmi pare rău că nu le-am găsit pe internet, dar căutîndu-le am dat peste o pagină interesantă: e-teatru.ro.

1 Comentariu.

Nici nu știam că-i vrăjitor. În afară de faptul că uneori face prăjitura să crească, nici nu-mi închipuiam că l-aș putea folosi și la altceva. Asta pînă cînd am început să citesc bloguri pe teme naturiste, rețete băbești și altele de genul (pe care cu greu mă hotărăsc să le experimentez, din comoditate). Dar cînd te arde buza…

Ceea ce mă ardea mocnit era faptul că nu am dinții de un alb american. Singurele dăți cînd îmi creștea speranța într-o schimbare pozitivă erau atunci cînd schimbam pasta de dinți și, pentru cîteva zile, parcă-parcă mi se lumina zîmbetul. Sau dacă folosesc apă de gură, cu același efect de „durată”. M-am hotărît să iau problema în propriile mîini, am înțeles că nu-mi permit o intervenție cu laser la ora actuală și că produsele speciale de albit dinții din farmacii provoacă efecte secundare cam dureroase, așa că am apelat la soluția cea mai la îndemînă de pe internet: bicarbonatul. Așa, folosit cu moderație de vreo două ori pe săptămînă, în cîteva luni vrăjitorul a fermecat oglinda și a făcut-o mai prietenoasă cu zîmbetul meu, chiar dacă încă n-am ajuns să pot face reclamă la pasta de dinți. Ce-am zis? – de ce să fac reclamă la pastă? Scuzați-mă, voiam să spun la bicarbonatul de sodiu.

De pe blogul Sideris, care e foarte interesant pentru că autoarea experimentează cu pasiune tot felul de cosmetice și soluții de curățat preparate în casă,  am aflat că vrăjitorul ar fi bun și ca exfoliant pentru tenul gras. Încă n-am încercat, mai am timp. Oricum, v-am spus că le încerc doar cînd… nu știu ce altceva să mai fac, dar vine ea vremea. În schimb, tot pe acest blog se povestesc multe despre amestecul dintre bicarbonat și oțet, despre care pot să spun că l-am testat pînă acum pe chiuveta de la baie și petele de grăsime aciuite pe peretele de lîngă aragaz (se lipiseră de vopsea mai ceva ca aracetul). În ambele cazuri m-a surprins ce frumos s-a curățat victima experimentelor mele, și m-am bucurat că nu îngălbenesc apa rîurilor.

Dacă vă interesează subiectul, veți găsi și alți autori specializați în domeniu. Eu mă voi mai juca și poate voi mai povesti.

Comenteaza.

Acum zece ani, într-o excursie, îi cunoșteam pe Alex și Toni, doi catalani din Badalona. Toni era „castelar” (casteller), iar împreună cu prietenul lui realizau grafică pe computer și editau revista neoficială a trupei de castellers din orașul lor. Mi-am dat seama că trebuie să fie catalani după tricoul purtat de Toni (design propriu), pe care erau desenați cîțiva oameni ce se adună și încep să-și unească mîinile pentru a construi un astfel de turn uman. Lozinca era: „Si fas pinya, el castell serà teu”, ceea ce s-ar traduce ca sens prin titlul acestui articol.

Ca să înțelegeți unde vreau să ajung, am să vă povestesc puțin despre această tradiție catalană.  Se construiesc castele mai mult sau mai puțin înalte, cu cîte 1-5 oameni pe nivel, si este mai puțin periculos decît pare la prima vedere, deși se cade destul de mult iar cei doi temerari din vîrf sînt neapărat copii. Se fac la sărbători, la concerte în aer liber, dar cele mai spectaculoase sînt realizate în cadrul competițiilor. Pentru un turn înalt (de cel puțin 7 etaje) trebuie să participe un număr mare de oameni care să îi susțină baza. Aceștia, strîngîndu-se unii în alții, conferă stabilitate structurii. Uneori e nevoie de încă o bază, mai mică, pentru consolidarea primului etaj, iar pentru ridicarea celui mai înalt castel de pînă acum, de 10 etaje, echipa din Vilafranca (ce numără 400 de oameni) a format trei astfel de baze.

Dacă pentru a urca în vîrf trebuie să fii mic, suplu și ușor, iar pentru a ține pe umeri atîția oameni e bine să fii foarte solid, pentru a consolida baza nu e nevoie decît să intri în joc, să te lipești strîns de ceilalți și să te împingi pînă nu te mai poți mișca. Nici măcar nu e obligatoriu să fii casteller. De aici și inscripția de pe tricoul lui Toni: e nevoie de tine acolo, castelul stă în picioare și datorită ție, ție și multor altora ca tine care au pus umărul.

Îmi doresc de multe ori să urc în vîrf. Privesc cu admirație spre cei care au ajuns acolo prin meritul propriu, după multe încercări și căderi, spre cei care atrag toate privirile și fac lumea să se miște. Și nu vorbesc (neapărat) despre persoane publice, cu capital uriaș de imagine sau de verzișori, ci despre orice om care se află în centrul unui cerc de influență. Inclusiv în domeniile protecției mediului și al dezvoltării personale, în cel financiar și în cel spiritual, adică acelea care mă interesează direct. Am făcut un pas mare înainte în clipa în care am încetat să-i invidiez, dar sînt încă frustrată de faptul că nu mă aflu mai aproape de vîrf.

Dacă n-aș trăi în propria piele, aș fi tentată să-mi dau o soluție de genul „Păi treci la acțiune, pune osul la treabă, fă mai multe, dă-i bice, implică-te mai mult”. De fapt mi-o și dau, dar am învățat că hei-rup-ul nu are mereu efectul scontat, cel puțin în cazul meu, ba uneori amplifică numărul problemelor în loc să le rezolve. În schimb, funcționează metoda schimbărilor în pași mici, al cărei singur neajuns este apariția frustrării descrise mai sus, fiindcă necesită răbdare și perseverență. Vorba lui Chris: „Lord, give me patience, but make it quick!”. Și-atunci revin la imaginea castelului, mă aflu la baza lui și pun umărul alături de ceilalți – o cărămidă fără de care poate că turnul s-ar prăbuși ori ar fi mai mic, chiar dacă nu voi afla niciodată ce s-ar fi întîmplat fără mine. O buturugă mică. Un fir de praf în ochi. Sau fluturașul care se așază pe hornul casei construite de Stan și Bran pentru a dărîma tot edificiul.  Cine știe?

Comenteaza.

A trecut mai bine de o săptămînă de cînd mi-am luat prima revanșă după eșecul de implicare în „Hai s-o facem” și am adoptat un copăcel rănit, insuficient tratat și care risca să-și piardă viața frîngîndu-și coloana vertebrală la primul vînt mai puternic. L-am cunoscut mai demult, aflîndu-se pe drumul spre grădinița Dianei. Nu știu cum îl cheamă, e unul din acei copaci de toate zilele, cu frunzele zimțate, care nu coc fructe comestibile și pe care nu-i prea băgăm în seamă prîntre pașii grăbiți și privirile aruncate ceasului. E încă pui, o avea vreo trei ani (de cînd l-am înfiat, Diana și cu mine încercăm să ghicim vîrsta pomilor pe lîngă care trecem). Cert este că stătea încovoiat, poate după o lovitură, căci avea scoarța plesnită. Cineva îl priponise de alt copac mai vînjos, într-o improvizație cam neinspirată căci sfoara, destul de roasă la mijloc, se tot rupea lăsîndu-l în voia sorții.

Am trecut pe lîngă el zile la rînd; am legat sfoara ruptă de alt punct fix; un samaritean a înnodat-o apoi la loc; și tot așa pînă ce într-o dimineață, după o răpăială bună, mi-am dat seama că trebuie să mă hotărăsc: ori mă prefac că nu-l văd și îl las să se rupă, plasînd responsabilitatea pe umerii celorlalți, ori aduc sfoară de acasă și îl pun în atele.

În după-amiaza aceea, înarmată cu vreo cinci capete de sfoară găsite prin gospodărie, am rugat-o pe Diana să mă ajute după ce și-a terminat munca la grădiniță. Reperasem cîteva bețe mai acătării prin spațiile verzi din fața blocului și intenționam să le înfig în jurul puietului, dar am găsit ceva mai bun: două stinghii țăpănoase, resturi pesemne ale unui fost cadru de geam, ușor ascuțite la un capăt ca să fie mai ușor de înfipt în pămînt.  Le-am ciocănit bine cu ajutorul unui pietroi care mi-a oferit sprijinul, sătul să zacă fără folos la marginea drumului. Încă un lemn, probabil o fostă coadă de mătură ceva mai scundă, și capetele mele de sfoară au desăvîrșit opera epică, genul improvizație  dar măcar rezistentă, dovadă că nici un lemn nu s-a mișcat din loc.

Iar eu am înțeles în sfîrșit de ce se zice că nu e bine să arunci nici un capăt de ață.

Comenteaza.

A fost odată o fetiță ca multe altele. Era sufletistă și simpatică, dar avea un cusur: acela că nu ducea lucrurile la bun sfîrșit. Crescînd, a mers la școală. La serbarea de sfîrșit de an, fetița noastră avea rolul de a recita o poezie. Doar că ea, lăsîndu-se ca de obicei distrasă de activități mai interesante, nu repetase poemul cu prea mare atenție. Sus pe scenă, inevitabilul s-a produs: s-a trezit în fața a cîteva zeci de ochi și urechi care o sorbeau cu atenție și a uitat sfîrșitul poeziei. În acea clipă și-a dorit să o înghită pămîntul, să fie oriunde numai acolo nu.

Și ce să vezi? ca prin minune, dorința i s-a împlinit. Pămîntul s-a căscat sub ea și fetița s-a trezit pe neașteptate într-o țară ciudată, populată de animale de tot felul. A fost întîmpinată cu bucurie de locuitori, care au încoronat-o regină a Cetății lucrurilor neterminate pentru că nimeni nu se pricepe mai bine decît ea să lase treaba de izbeliște. Ce noroc, ce bucurie! Înveșmîntată în straie împărătești și așezată în capul unei mese bogate, nu trebuia decît să ceară pentru a i se îndeplini orice dorință.

Numai că… absolut orice lucru din noua sa țară era făcut pe jumătate, în cel mai bun caz pe trei sferturi. Curînd, fetița a observat că rochia i se deșiră, iar bucătarul nu se mai ostenise să pună sare în bucate sau zahăr în prăjitură. Dacă un lucru se strica, nu mai era reparat; dacă te îmbolnăveai, doctorul nu te trata pînă la capăt. Încet-încet, bucuria fetiței s-a preschimbat în dezamăgire. La ce bun să mai fie regină, dacă nu le putea porunci supușilor să termine ceea ce începuseră. Pînă într-o zi cînd, miloasă din fire, fetița a sărit în ajutorul unui animăluț și a încercat să ducă o treabă pînă la bun sfîrșit, faptă ce i-a adus vrăjmășia poporului și acuzația că a încălcat legile cetății. În ciuda asprei pedepse care o aștepta, ea a ales totuși să se schimbe și să nu-și țărmurească ajutorul; a aflat atunci că se poate întoarce în lumea ei dacă reușește să termine cu bine trei acțiuni. Plină de speranță, s-a pus pe treabă, a găsit trei lucruri pe care putea să le facă și s-a ținut de ele, în ciuda încercărilor supușilor de a o împiedica. Efortul cel din urmă, care a ajutat–o să scape din cetatea blestemată, a fost chiar recitarea poeziei pînă la sfîrșit.

*

Povestea aceasta am citit-o în copilărie, printre sute altele pe care le-am uitat. Am reținut-o fiindcă, deși îmi era clar că a fost scrisă pentru ca noi, copiii, să înțelegem importanța treburilor duse pînă la capăt, m-am împotrivit conștient și încăpățînat tentației de a mă identifica cu personajul principal. Și am trăit astfel, de bunăvoie, mult timp în cetatea de care v-am povestit.

Motivul acestui articol este acela că nu m-am implicat în proiectul „Let’s Do It Romania” decît cu un strop de reclamă la lansarea acestuia, probabil oricum cu rezultate nesemnificative. Indiferent de cauzele exterioare care m-au ținut departe de gunoaie sîmbăta trecută, principalul motiv este că mi-a lipsit curajul. Curajul de a afirma sus și tare, chiar de la început, că vreau să mă implic, de a mă organiza în acest scop și de a trece peste toate obstacolele ridicate de împrejurări. Dar mai ales curajul de a vorbi. Nu știu de ce, nu mă lămuresc, ori de cîte ori ceva mă interesează cu adevărat mi se lipește gura. Efortul de a spune ceea ce simt și gîndesc este direct proporțional cu intensitatea sentimentului, iar ceea ce-mi iese pe gură este invers proporțional cu claritatea și puterea discursului recitat în gînd. Adică sună fals și nu convinge pe nimeni, nici măcar pe mine. Uneori nici nu deschid gura decît atunci cînd este prea tîrziu, cînd vorbele mele oricum nu mai pot schimba nimic.

Al doilea motiv este că trăiesc în țara lucrurilor neterminate. Nu mă refer la România, ci la cetatea dinlăuntrul meu. Let’s Do It a fost palma care m-a durut cel mai tare de pînă acum, cea pe care am decis să n-o mai ignor. Scriu aici pentru a nu mai fugi de eșec așa cum am făcut-o în trecut, cînd – de exemplu – am evitat să mai dau ochii ori să mai vorbesc la telefon cu o persoană pe care credeam că am dezamăgit-o neobținînd rezultatele scontate la treaba pe care mă angajase s-o fac. Nu știu nici pînă azi ce a crezut despre mine sau cum i s-au părut cu adevărat rezultatele. M-am tot ferit să fiu corectată din teamă de respingere, pînă ce am văzut cît de multe învăț din corecturi. De respingere încă mi-e frică. Uneori am îndoieli înainte de final și atunci intru în panică. În copilărie, aflîndu-mă cu toată familia la Reșița în drum spre Semenic, din plictiseală tot săream peste un gărduleț aflat  în stația de autobuz. Am încercat să sar cu ambele picioare deodată, considerînd că e destul de mic și eu o prea agilă capră neagră. Mi-am luat avînt, am accelerat, iar în momentul săriturii mi-am zis „Aoleu! N-o să pot” și am încercat să-mi schimb poziția picioarelor. Prea tîrziu. M-am trezit cu capul într-o băltoacă de pe asfalt. Țipînd mai mult de supărare și spaimă decît de durere (șocul îmi paralizase orice durere), m-am trezit cu gaură de toată frumusețea în frunte, din care curgea sînge și care a fost cusută la urgență în timp ce ai mei se străduiau să țină autobuzul pe loc pînă la revenirea mea și-a mamei în stație. Pe scurt, am rămas cu stea în frunte.

După toată analiza de mai sus, un lucru e cert: ca să părăsesc cetatea lucrurilor neterminate, tot ce am de făcut este să duc la bun sfîrșit trei lucruri de care m-am apucat. Apoi altele trei, dar deja îmi va fi mai ușor.

Comenteaza.